Pas cu pas înspre „cool”-tură

Iunie 4, 2012 § Lasă un comentariu

Deși simțul vizual joacă un rol important pentru noi, deși avem o înclinație nativă spre frumos, pictura ni se pare străină, searbădă, inutilă, iar muzeele ne obosesc și ne indispun . Dintr-un motiv sau altul, am ajuns  să asociem pictura fie cu artistul cu comportament straniu, fie cu un soi de „tocilar”, dar nu unul ca cel cu dioptrii mari și olimpic la astrofizică, ci unul dubios, cu nasu’ pe sus.

Cred că de departe cele mai folositoare inițiative culturale din ultimii ani au fost cele care și-au propus să reînvie interesul românilor pentru lectură. Mă refer la instituirea trend-ului de a citi la metrou, apariția colecțiilor cu prețuri accesibile de tipul „top 100”, dezvoltarea binomului ziar-carte, înflorirea book-blog-urilor editurilor și răsărirea ceainăriilor în librării. Deși nu intră în categoria „inițiativelor culturale”, o mână de ajutor au dat și noile tehno-jucării Kindle sau iPad care au asociat cititul cu ultimul răcnet din colecția Inspector Gadget.

Toate astea par să transforme din ce în ce mai mult cititul în ceva ce e „mișto de făcut” și nu-i rău deloc. Conceptul de carte pare să se depărteze tot mai mult de cel de „tocilar” sau „șoarece de bibliotecă”. Majoritatea înțelege acum că cititul e ceva ce te ajută, ceva ce te face deștept sau, cel puțin, te face să pari deștept. Nu are importanță. Ideea e că nu se mai poate spune că lumea nu citește sau că încă vede lectura ca fiind ceva de nișă.

Mă întreb atunci: de ce nu se face ceva și pentru a diminua reticența oamenilor față de muzee? Interesul pentru artele vizuale este atrofiat, abandonat la ușile celor care sunt sau vor să fie pictori, istorici ai artei, curatori. Pentru unii muzeul pare a fi un loc al plictiselii, un labrint monoton și interminabil pe coridoarele căruia nu prea vor să se aventureze decât dacă nu cumva este un punct pe o hartă turistică pe care e musai să îl fotografieze pentru a dovedi că l-au bifat.

Problema pornește, tind să cred, de la modul în care facem cunoștință cu arta în școli.Nu ne-a învățat nimeni cum să ne uităm la un tablou sau după ce să ne uităm. În școală nu am auzit niciodată cuvântul „impresionism” sau, ferească  Sfântu’, „pointilism”. Nimeni nu a încercat să ne facă să vedem care este cu adevărat statutul artei, modul în care ea oglindește psihologia artistului și mentalitatea unei epoci, să observăm legăturile dintre curentele filosofice ale timpului, concepțiile despre om, religie, lume, viață, noile descoperiri științifice și artele vizuale. Nimeni nu ne-a explicat ce înseamnă cultura vizuală și la ce servește ea.

Am fost plăcut surprinsă când, acum un an, la Galeriile Naționale din Londra, am văzut grupușoare de micuți blonzi cu uniforme albastre grămădiți pe lângă o domnișoară care, pe un ton mămos specific englezesc, le explica cum stă treaba cu tablourile. Le explica de ce personajele stau în poziția aia, de ce sunt îmbrăcate așa, de ce pictorul a ales decorul ăla și nu altul, ce scenă mitologică era reprezentată sau la ce perioadă istorică făcea referire. Ei se uitau cu gurițele căscate și din când în când mai scoteau câte-o perlă care ridica răsete de primprejur.  Nu știu cu câte rămâneau de acolo sau dacă apoi, mari fiind, ajungeau să fie interesați de pictură. Însă inițiativa de a face arta un element important din viața celor mici și de a-i învăța, încă de pe atunci, cum să se uite la un tablou este cât se poate de lăudabilă.

Contactul cu arta nu numai că ne rafinează simțul pentru frumos, dar ne și îndeamnă să căutăm semnificații noi, să facem asocieri noi, să ne antrenăm mintea și spiritul creativ. De-a lungul timpului mintea noastră și-a format o serie de tendințe care, mai pe șleau spus, ajută la supraviețuire. Pentru a putea face față complexității și infinității lumii și pentru a înlesni procesul de adaptare ne-am format o serie de „scurtături” care pe de-o parte sunt folositoare, ajutând la orientarea în lume și la ușurarea existenței de zi cu zi, dar pe de altăparte ne limitează creativitatea, gândirea și spiritul critic. Facem tot timpul aceleași asocieri, vedem lucrurile pe care vrem sau suntem obișnuiți să le vedem, ne formăm nișteșabloane culturale care ne ajută să înțelegem realitatea. Pentru a fi cu adevărat creativi ar trebui să ne forțăm mintea să renunțe la șabloanele și scurtăturile existente, să le recreeze sau să formeze legături noi între ele.

A privi un tablou înseamnă a privi un mod aparte de a vedea o realitate, a pătrunde o mică parte din lumea interioară a autorului. Înseamnă a te deconecta de banalitate. Pictorii ai căror nume ne vin în minte atunci când le atribuim caracteristica de „geniu” au fost oameni a căror putere creativă i-a transformat în făuritori de lumi, oameni care se puteau detașa de imediat, de cotidianitatea experienței pentru scăpa de șabloane și a vedea lucrurile cu alți ochi.

Ne putem folosi de artă pentru a ne antrena mintea ca să vedem aspecte din realitate în feluri în care nu le-am mai văzut, să putem surprinde caracteristici și înțelesuri noi, să facem asocieri noi și să ne dezvoltăm spiritul creativ.

Având în minte aceste lucruri, putem lăsa imaginația să zboare și să ne gândim: cum ar fi dacă dacă am învăța de mici cum să privim tablourile, dacă galeriile de artă ne-ar aminti de atmosfera boemă a perioadei impresioniste, dacă ceainăriile și cafenelele ar semăna cu locurile romantice din care se inspira Toulouse-Lautrec, dacă am profita de tehno-jucăriile de acum pentru a aduce arta mai aproape de noi? Cum ar fi dacă am reuși să scăpăm de concepția păguboasă conform căreia artaeste ceva obscur, penetrabil doar de mințile unor esteticieni sau unor hipioți cu preocupări cel puțin suspecte ? Și cum ar fi să începem să vedem mersul în muzee ca o activitate la fel de utilă și la fel de „mișto” ca și cititul?

Publicat în Carevasăzică, nr. 4, mai 2012 

Anunțuri

Obsesii și temeri. Povestea unei întâlniri cu Mihaela Paraschivu

Mai 24, 2012 § Lasă un comentariu

Arta spune poveşti minunate, dar are nevoie de noi pentru a le spune. Asemeni artistului care pune o fărâmă din el în creaţia sa, noi punem o fărâmă din noi înşine prin care completăm naraţiunea artistică şi o umplem de emoţie, îi dăm o anume semnificaţie şi o personalizăm. Tablourile Mihaelei Paraschivu nu spun numai povestea ei, ci şi pe a mea, a ta, a noastră. 

Ţapul, demonul, fobia, boala, tăcerea. Le priveşti şi le simţi apăsarea. Vezi poveştile tablourilor înlănţuindu-se într-un stil aproape narativ, însă personajele apar ca într-un film mut. Liniştea te apasă şi mai tare. Ştii că se întâmplă ceva acolo, dar nu îţi poţi da seama ce. Parcă te aştepţi să vezi ceva mişcându-se, dar nu rămâi decât cu impresia că temerile din afundul inconştient ţâşnesc apoase la suprafaţă şi se încheagă uşor, uşor în forma întunecată a ţapului. Nu mai e mult şi acest simţământ se transformă în obsesie.

Întâia oară când am văzut tablourile Mihaelei Paraschivu nu aş fi putut pune în cuvinte aceste sentimente. Deşi nu le puteam da o formă clară, ele nu au dispărut, ci s-au sedimentat undeva şi au făcut ca imaginile create de tânăra pictoriţă să îmi rămână întipărite în minte. De aceea, când mi s-a înfăţişat oportunitatea de a o cunoaşte şi de a scrie despre lucrările ei, nu m-am gândit de două ori. Astfel am ajuns să am prilejul de a împărtăşi gânduri sincere cu Mihaela la o cafea, acasă, în atelierul ei de lucru.

Privind aceste lucrări, am simţit neliniştea ei cu mult înainte să o cunosc, mi-a fost frică fără să ştiu de ce mă tem, m-au tulburat trăirile ei deşi niciodată nu îmi vorbise despre ele. Am reţinut chipul unei fetiţe cu cozi, neliniştea maladivă şi poveştile spuse de laitmotivele picturale: copilăria, jucăriile, medicamentele, ţapul, camerele goale şi spaţioase. Toate acestea precum şi compoziţia, deformarea perspectivei, modul de întrebuinţare al culorilor şi stilul suprarealist împletesc povestea personală a angoaselor pictoriţei.

Ştiam că a vândut câteva dintre lucrări şi, de aceea, bucuria a fost extrem de mare să găsesc în atelierul ei cele două tablouri intitulate Panic, anume exact acelea care îmi rămăseseră atât de bine întipărite în minte. Când îi spun cu stângăcie că mi-aş fi dorit să am posibilitatea să le cumpar îmi mărturiseşte că pe acestea nu le-ar vinde niciodată. „Sunt prea intime. Am pus o mare parte din mine în ele” îmi explică.

Fetiţa cu cozi stătea neajutorată, iar, ca o probă a celor spuse, ţapul mă privea triumfător.
Ne-am aşezat la cafea în atelier. În faţa mea, mâna Mihaelei plimba ţigara într-un ritm sacadat, iar, din stânga, ochii rugători ai micuţei mă fixau necontenit. Sub privirile copleşitoare ale celor două perechi de ochi – ai copilului şi ai femeii – am purtat o discuţie intimă despre artă, obsesii şi angoase.

Îmi recunoaşte de la începutul conversaţiei că nu este o persoană foarte volubilă şi că nu vorbeşte cu plăcere despre lucrările sale. „Picturile mele, mai ales acestea două, povestesc despre fricile şi obsesiile care mă bântuie. Sunt sentimente foarte intime şi îmi e greu să vorbesc despre ele.” Adaugă că, din această cauză, are o aversiune faţă de interviuri şi reportaje. Totuşi continui, puţin încurcată, dar şi teribil de curioasă, să îi pun întrebări despre cum au fost concepute cele două tablouri. Iar ea începe şi îmi povesteşte prietenos.

„Tablourile pe care le vezi aici sunt lucrările mele de diplomă. Gândindu-mă ce temă să abordez, am decis să dau o formă spaimelor mele. În general lucrez puţin, îmi e greu să îmi adun gândurile şi să le dau o formă” mi se confesează Mihaela „şi la fel de greu mi-a fost şi până m-am hotărât să pictez aceste două lucrări pe care le vezi aici”.

Transpunerea în cuvinte a emoţiilor sau a conflictelor interioare, fie că este vorba de o conversaţie plăcută cu un prieten bun sau de o serie de însemnări într-un jurnal personal, are o funcţie terapeutică. La fel stau lucrurile şi în cazul limbajului artistic. Creaţiile artistice umane au rolul de a tălmăci misterele lumii, fie că este vorba de mistere exterioare sau de unele interioare. Dându-le o formă, fie ea una lingvistică, cum e cazul cuvintelor, sau nonlingvistică, cum e cazul picturii, le putem cunoaşte, le putem oferi o semnificaţie. Iar temerile au fost întodeauna un mister pe care Mihaela a vrut să îl desluşească. Îmi mărturiseşte că acestea sunt motivele pentru care pictează. „Văd arta ca o terapie, ca mersul la psiholog – te poate ajuta să îţi înţelegi o serie de probleme sau, din contră, te poate răvăşi şi mai mult”. „Unii se exprimă bine prin cuvinte. Eu fac asta cel mai bine prin pictură” adaugă ea.

Imaginile sunt roadele unui conflict nerezolvat, ale tendinţei de a articula printr-un limbaj plastic temerile şi emoţiile cele mai profunde. „Am vrut să mă confrunt cu mine însămi şi cu problemele mele. Să le scot din mine, să le dau o formă ca mai apoi să le privesc şi să le studiez atent pe toate părţile”. Ţapul, medicamentele, jucăriile, boala, toate acestea sunt elemente recurente. „Asociez ţapul cu diabolicul, cu frica; medicamentele spun povestea bolii care m-a urmărit atât pe mine, cât şi pe cei apropiaţi”. Îşi fereşte constant privirea în timp ce vorbeşte. Mimica, gesturile, greutatea cu care îşi găseşte cuvintele, toate acestea arată că temerile ei nu au dispărut. Sunt în ea, o macină, iar acum se revarsă cu o forţă negrăită, umplând spaţiul dintre noi două.

Ascultând-o, mă simţeam mică, neputincioasă în faţa puterii fricii, captivă în atmosfera apăsătoare a celor două tablouri mari care îmi acaparau câmpul vizual ori de câte ori întorceam capul. Sorbeam din cafea sub supravegherea ţapului. Ochii copilei parcă mă rugau să o ajut, dar eram prinsă de asemenea în vrajă. Tremurul vocii Mihaelei se auzea uneori ca un ecou înfundat care venea din spatele tabloului, suflând viaţă micuţei. Privirea rugătoare a fetiţei cuprindea întreaga camera. Iar eu eram mică, eram asemenea ei, în ghearele ţapului.

„Multe întâmplări din copilărie sunt foarte vii în mintea mea, ies neîncetat la suprafaţă şi le asociez cu stările mele de nelinişte. Dar nu îmi pot explica de ce” îmi spune ea, vizibil din ce în ce mai neliniştită şi ocolind intrarea în amănunte. „Vezi jucăriile? Ele chiar există, sunt reale, sunt parte din copilăria mea” continuă, lăsând de înţeles că picturile reproduc multe momente-cheie din viaţa sa.

Copilăria este una dintre obsesiile ei, ea revine ca motiv în absolut tot ce lucrează: este pasionată de ilustraţiile pentru copii, face parte din Clubul Ilustratorilor încă din 2006 de la înfiinţarea acestuia şi a colaborat cu Reader’s Digest şi Corint pentru a realiza ilustraţii pentru cărţile „Poveşti şi basme româneşti” şi „Basme de Petre Ispirescu”. Mihaela se plânge de calitatea desenelor din cărţile româneşti pentru copii. „Imaginile sunt extrem de importante mai ales pentru cei mici, căci ele îi ajută să înţeleagă lumea”. Cu o gravitate aproape freudiană îmi subliniază că ceea ce ele înfăţişează şi transmit joacă un rol esenţial în dezvoltarea unui copil, în conturarea modului său de a privi lumea. Nu pot să nu fiu de acord.

Îmi vorbeşte cu multă cordialitate despre Stela Lie, cea care a înfiinţat Clubul Ilustratorilor şi care a îndrumat-o să se confrunte cu fobiile sale şi să le fructifice în pictură. „Imaginile povestesc – iată ideea de la care a pornit clubul. Deşi activitatea noastră are, în mare parte, legătură cu realizarea ilustraţiilor pentru texte, clubul nu este numai atât. Este şi un loc în care ne putem întâlni şi discuta despre noi, despre pictură, despre lucrările noastre.”

Îmi dau seama că legăturile ce s-au creat între ea şi ceilalţi artişti cu care lucrează, care i-au fost şi care încă îi sunt alături au o mare însemnătate pentru ea şi îi nutresc plăcerea pentru ceea ce face. Se şi destăinuie la un moment dat: „Mă consider foarte norocoasă că am avut mereu în preajma mea oameni care să mă susţină. Uneori mă gândesc ce aş fi făcut dacă nu erau ei.”

Mihaela încă mă privea cu cele două perechi de ochi – de pe peretele din stânga cu ochii copilului şi din spatele fumului de ţigară cu ochii femeii.
Aş fi dorit să o întreb cum se vede pe ea ca artist, dar ezit. Nu îmi place formularea.
După câteva clipe rupe tăcerea ca şi cum mi-ar fi citit gândurile: „Am impresia că oamenii au tot felul de aşteptări nejustificate de la pictori. Ei cred că ar trebui să fim un soi de filosofi sau să avem o viaţă stranie. Eu sunt un om cât se poate de obişnuit şi mă simt mult mai bine când fac lucruri cât se poate de banale – când spăl, când calc, când pregătesc cafeaua de dimineaţă sau când sap în grădină – decât atunci când pictez. Lucrurile acestea mărunte mă reprezintă şi mă fac fericită”.

Tremurul din vocea Mihaelei s-a mai domolit. Îmi oferă o ţigară. O accept.
Ţapul a devenit între timp o umbră.

Publicat în Carevasăzică, nr. 3, oct. 2011

Anti-pièce

Aprilie 7, 2012 § Lasă un comentariu

Sfârșit de februarie. Nici iarnă, dar nici primăvară. O zi în care orașul nu se putea decide între starea solidă și cea lichidă. Îl vedeam ca și cum s-ar fi scurs în picături mari și lunguiețe.
Ocupam un loc la geam în autobuzul nr. 2. Era 11:20 și mergeam în vizită la un prieten fără să știu exact pentru ce mă duc. Citeam de vreo două stații același paragraf dintr-o carte oarecare. Lângă mine, în dreapta, stătea un domn. Mirosul lui fetid îmi amintea de apartamentul unei bătrâne de la noi din bloc care îmi făcea biscuiți când eram mică. După câțiva ani au găsit-o moartă în casă. Nu avea copii sau prieteni. Pesemne o parte din vină o avea mirosul. În fața mea stătea soția domnului. Din fericire mirosul ei nu ajungea până la mine, dar sunt convinsă că era acolo. Nu îmi pot da seama dacă abia se urcaseră sau mă acompaniau de mai demult.

DOMNUL (uitându-se în dreapta): Știi ce-i aci?
DOAMNA (se uita în partea opusă): …ăh!?
DOMNUL: Aici, aici (face un gest cu capul pentru a arăta direcția)
DOAMNA: Ah.
DOMNUL: E ceva cu jurnaliști.
De fapt era o clădire  dotată cu o sală cu calculatoare unde în timpul liceului țineam cusurile de informatică. Îmi aduc aminte că acolo am citit prima oară despre niște personaje ale lui Urmuz care locuiau într-o pâlnie și aruncau cu cocoloașe de pâine în Nirvana sau cam așa ceva.
Liniște. Autobuzul cotește.
DOMNUL: Aci știi cine stă?
DOAMNA: …ăh?
DOMNUL: Vrăjitoarea aia…
DOAMNA: Și-a făcut firmă.
Liniște. Autobuzul cotește din nou.
DOMNUL: Aci stă Georgică. Chiar aci.
DOAMNA (aranjându-și buzele în ceea ce ar fi putut fi un zâmbet): Mmh…
Eu încă mă străduiam să înțeleg ce scria în același paragraf. Nu puteam să îmi scot din cap gândul că întreaga întâmplare m-a făcut să mă simt ca un actor pus pe post de decor într-o piesă de Ionesco.

***

La ora 1:15 eram înapoi acasă.
EU: Am ajuns.
MAMA: Bravo! Ce mai făcea N.?
EU (puțin iritată de inutilitatea întrebării): Făcea bine. Îi aștepta pe ai lui ca să plece împreună spre București. Schimb de replici banale în timp ce îmi dau jos pantofii: Miroase bine. Ce gătești. E frumos afară. E cald în casă. De la aragaz. Că e pornit. Un moment de liniște.
MAMA: Și? Ce mai făcea N.?

Încă eram în aceeași piesă absurdă. Actul II.

Ploiești, 26 feb. 2012

Să-nvățăm

Ianuarie 29, 2012 § Lasă un comentariu

Îmi place când cineva reușește să spună lucruri complicate într-un fel atât de frumos și de ușor de înțeles.

Born to Learn from Born to Learn on Vimeo.

Gând

Ianuarie 27, 2012 § 1 comentariu

Sunt un om viu
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist,
dar mă bucur totdeauna că sunt.“

E ceva ce învăţ, uit şi reînvăţ mereu – nu de la Nichita Stănescu, ci de la unii oameni pe care am norocul să îi întâlnesc şi, câteodată, de la mine însămi.

București, 15 martie 2011

“La maison en petits cubes” – Kunio Katô

Ianuarie 27, 2012 § Lasă un comentariu

Tsumiki no ie (La maison en petits cubes) este trist şi totuşi te lasă cu zâmbetul pe buze.  Are ceva, ceva ce se simte mai mult decât se vede. E o poveste a celor care nu renunţă niciodată. O poveste despre cât de hrănitoare pot fi amintirile şi cum îţi pot ele alimenta pofta de viaţă. Puterea de a continua chiar şi atunci când totul pare în zadar.

Viaţa bătrânelului nu a fost una spectaculoasă, însă el este mulţumit. Regretă că nu se poate întoarce în timp (metaforic spus “nu poate trăi sub apă”), însă găseşte undeva înăuntru puterea de a trăi.

Tsumiki no ie este o lecţie de viaţă.

 

* Filmuleţul este făcut în 2008, iar în 2009 a luat premiul Oscar pentru “Best animated short film”

Descoperirea descoperirii lui Thomas Kuhn

Ianuarie 27, 2012 § Lasă un comentariu

Recunosc: în filosofia ştiinţei nu mi-am băgat nasul niciodată prea mult. Nu neapărat că nu m-ar fi interesat, dar mi s-a părut destul de dificil dat fiind că domeniul ştiinţelor exacte nu a fost niciodată punctul meu forte (printre motive se numără atât lipsa înclinaţiei, cât şi lipsa pasiunii).

Pentru mine filosofia ştiinţei se rezuma la Karl Popper. Iniţial, mi s-a părut omul atât de deştept încât nici nu m-a interesat să caut vreo idee care să îl contrazică. Nici nu credeam că există una mai bună.

Ideile centrale ale filosofiei lui Popper se rezumă la câteva lucruri foarte simple şi foarte uşor de înţeles. Fundamnetul ştiinţei este teoria ştiinţifică. O teorie nu poate fi niciodată confirmată pentru că nu există un criteriu al adevărului, nu putem şti niciodată care este adevărul absolut. Acest lucru pare destul de evident dacă ne uităm, de exemplu, la cei care credeau că pământul este plat (idee ce s-a propagat sub formă de mit până în timpul lui Columb). Pentru ei acesta era adevărul. Cum poţi demonstra că teoria e greşită? Simplu: te duci în jurul Pământului, cu riscul de a pica de la margine, şi vezi că, de fapt, într-un final, poţi ajunge în acelaşi punct din care ai plecat. Cu alte cuvinte, orice teorie este considerată valabilă până la proba contrarie. Cum ar spune Popper, orice teorie este falsificabilă. Falsificabilitatea, adaugă el, este chiar o metodă de testare a teoriilor, astfel încât, dacă nu ajungi la un contraexemplu, teoria încă e valabilă, dar dacă un contraexemplu este găsit, teoria este înlocuită.

Lucrurile par de bun simţ. Cine ar îndrăzni să le conteste?

Păi, Thomas Kuhn.

El spune că a vedea lucrurile aşa cum le vede Popper este ca şi cum te-ai uita din avion şi ai vedea un punct în mijlocul unei ape şi ai presupune automat că el e o entitate de sine stătătoare care pluteşte. Dar nu este aşa. Teoria ştiinţifică nu este nicidecum o bucată de pământ plutitoare, ci este vărful unui munte subacvatic, muntele fiind paradigma.

Kuhn vede lucrurile total altfel. Şi, cred eu, este mai ancorat în realitate.  El spune că teoria nu este fundamentul ştiinţei, teoria este doar un răspuns la o întrebare. Mai important decât răspunsul sunt totuşi întrebarea şi prisma prin care este pusă întrebarea – adică ceea ce se numeşte paradigmă (pentru că modul în care îţi pui întrebarea prefigurează în mare măsură răspunsul). De ce unii oameni îşi pun mai degrabă unele întrebări decât altele? Nu se ştie încă, dar se presupune că depinde de numeroase date, pornind de la psihologia individului şi terminând cu amprenta pe care mediul de viaţă şi-o pune asupra acestuia.

Critica lui Kuhn îi taie ideile lui Popper chiar de la rădăcină: nu se poate spune că o teorie este desfiinţată în momentul în care este găsit un contraexemplu, iar acest lucru se poate demonstra chiar privind în istoria ştiinţei care nu arată deloc că lucrurile s-ar fi întâmplat aşa. Oamenii în general luptă pentru lucrurile în care cred, iar, dacă identifică o anomalie în ele, găsesc o explicaţie a acelei anomalii bazându-se tot pe teoria lor. De ce fac asta este foarte simplu: ei au fost învăţaţi din familie, din şcoală, din universităţi să gândească într-un anumit fel, adică într-o anumită paradigmă. Pentru că lumea este mult prea complexă pentru a o putea cuprinde totalmente cu gândirea, este normal ca oamenii să îşi formeze anumite stereotipuri, adică prescurtări ale datelor, şi apoi să gândească în conformitate cu acestea. Odată fundamentate aceste stereotipuri este foarte dificil să scapi de ele. Ele sunt modul în care tu ca om percepi lumea, în lipsa lor nimic nu ar mai avea sens. Atunci când întâlneşti în lume un lucru necunoscut îl interpretezi tot pe baza lucrurilor deja cunoscute. Dacă vezi extraterestrul tipic de la televizor vei spune că e un „omuleţ verde”. Dacă ni s-ar spune mâine că extratereştrii există, probabil majoritatea ni i-am imagina aşa cum apar în filmele americane, sau în orice caz cu trăsături mai mult sau mai puţin umane: respiră, se mişcă, are mâni, picioare, organe de simţ etc. E greu să spui „este altceva”. „Se supune altor legi”.

Cam aşa stau treburile şi cu teoriile ştiinţifice. Dacă apare un fenomen care contrazice teoria, este imediat explicat tot prin prisma teoriei. Nu se renunţă brusc la teorie în speranţa că doamne ajută o apărea o explicaţie nouă.

Şi, atunci, cum apar teoriile noi – cele care stau la baza revoluţiilor ştiinţifice?

Cam aşa: într-o dimineaţă un individ (care de obicei este tânăr, neformat încă în cadrul restrâns al paradigmei vechi) se trezeşte şi are, după cum o numim noi, o „revelaţie”. Se gândeşte „Domne’, dar dacă lucrurile stau aşa şi altfel?”, „Domne’, dacă Pământul nu e în centrul universului?”. Şi se pune el pe cercetat şi descoperă, după numeroase experimente, că teoria lui se confirmă. Şi scrie o carte sau strigă în gura mare ce a aflat. Ce se întămplă atunci cu omuleţul nostru? Păi, este ars pe rug sau închis într-un sanatoriu, depinde de perioadă.  Dar după ceva vreme, apar mai mulţi cu idei asemănătoare. Şi tot mai mulţi se „convertesc” la aceste idei. Iar cei care ţineau cu dinţii de teoriile vechi devin din ce în ce mai puţini. Astfel, o veche paradigmă este lăsată în urmă de una nouă, adică se produce o revoluţie ştiinţifică.

Deşi lucrurile sunt puţin mai profunde decât poate asimila la o primă vedere simţul comun (aşa cum mi se par mie că sunt cele enunţate de Popper), ele par a fi destul de plauzibile. Se pare că Thomas Kuhn, la vremea lui, a produs o interesantă schimbare de paradigmă prin noua perspectivă. Iar, cu timpul, tot mai mulţi au abandonat teoria lui Popper şi s-au „convertit” la cea a lui Kuhn.

Oare cine şi cum îl mai contestă astăzi pe Kuhn?

 

10 ianuarie 2011