Scrisoare către unul
Când te-am văzut astăzi nu mi-ai inspirat nimic. Erai anost ca toate celelalte. Nu aveai nimic special. Albastru. Lung. Stăteai nemişcat în lumina caldă de seară în timp ce o mulţime de oameni forfoteau în jurul tău. Ce îţi păsa ţie? Fad. Impasibil. Nu e nicio diferenţă între tine şi un stâlp de telegraf instalat lângă alţi stâlpi identici. Nu ai o poveste, nu exprimi nimic, nu trezeşti interesul nimănui. Cine te-ar putea dori? Şi de ce? De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nimeni nu te bagă cu adevărat în seamă. Cine şi-ar petrece mai mult de câteva secunde uitându-se la tine? Toţi cei care te bagă în seamă sunt cei care au treabă cu tine. Nimeni nu ar putea să te privească cu alt interes decât cel profesional. Şi, de altfel, cred că cei care sunt nevoiţi să lucreze cu tine, să îşi petreacă ore întregi – dacă nu chiar zile – cu tine te consideră şi mai plicticos. Poate nici nu se uită cu adevărat la tine. Ci prin tine. Te privesc ca pe o bucată de mobilier uzat, dar de care nu se pot lipsi – ei, cei îmbrăcaţi în aceeaşi culoare ca şi tine şi cu pălării hidoase pe cap. Dacă ar putea scăpa de tine, dacă ar putea face treaba fără tine, ar fi fericiţi.
Nici atrăgător nu eşti. Mergi tărăgănat şi scoţi zgomote bizare. De cele mai multe ori miroşi şi urât. Foarte urât. Chiar dacă cineva s-ar uita puţin mai mult la tine, nu te-ar atinge. De ce ar face-o? Oamenii te ating numai când e absolut necesar. Se mai ţin de tine. Aşa cum mai mă ţin şi eu de vreun străin în metrou când mă dezechilibrez şi sunt pe cale să cad. Numai că tu eşti hidos. Oamenii din metrou sunt mai frumoşi ca tine. Chiar şi cei care dimineaţa miros urât pentru că sunt nespălaţi. Chiar şi cei care se grăbesc să ajungă undeva şi dau din coate în stânga şi-n dreapta, nepăsându-le de cei din jur.
Poate te întrebi de ce atâta revoltă. Ce am cu tine. De unde dorinţa asta bruscă de a te critica cu atâta răutate. Nu eşti tu de vină. Tu aşa eşti. Plictisitor. Urât. Monoton. Defectuos. Neinteresant. Dar nu ai de ales. Aşa ai fost mereu şi nu ai cum să te schimbi. Din cauza asta lumea nu îţi acordă atenţie decât atât cât este neapărat necesar. Dar poate ţie îţi place aşa. Poate chiar te-ar călca pe nervi extrem de tare să te bage toată lumea în seamă având în vedere cu câţi oameni te întâlneşti zilnic. Ceea ce m-a iritat pe mine nu a fost faptul că am sesizat că eşti aşa, ci că eu ţi-am acordat atenţie. Mai multă decât trebuia. Te-am şi atins. Şi nu înţeleg de ce. De ce toată lumea trece nepăsătoare pe lângă tine,toată lumea îţi întoarce spatele şi eu am stat aproape 10 minute uitându-mă după tine? M-am uitat după tine până când ai dispărut în zare. Nu fugeai. Mergeai încet. Fără grabă. La un moment dat am avut impresia că te-ai şi oprit. Sau poate îmi doream eu să te opreşti, să ţi se întâmple ceva şi să te întorci.
Am stat, trăgând greoi dintr-o ţigară, până ai devenit o pată albastră ce se pierdea uşor în peisaj. Mai erau şi alţii pe lângă mine. Stăteau şi ei jos şi fumau sau se odihneau. Păreau că se uită şi ei după tine, dar sunt convinsă că vedeau prin tine. Nu era nimic interesant în felul în care te depărtai şi, totuşi, eu nu te scăpam din privire. Am vrut să stau acolo până nu te mai vezi deloc. Se lăsase răcoare şi tremuram puţin. Gustul ţigării mi se părea scârbos. Câteva minute nici nu am fumat din ea. O lăsam să ardă în voie şi să scoată fum aşa cum îi place ei să facă. Nu mă uitam la ea, dar în mod normal ar fi fost mai interesantă decât tine. Nu şi acum. Nu te-am scăpat din ochi.
Nimeni altcineva de prin zonă nu se uita cu atâta interes după tine. Decât eu. Nimănui altcuiva nu îi păreai deosebit în vreun fel anume. Decât mie. Puteam să mă ridic şi să plec. Trebuia să ajung acasă, aveam o mulţime de lucruri de făcut. Dar nu. Am stat până când ai dispărut de tot.
Şi astea sunt motivele pentru care sunt atât de furioasă pe tine, trenule de Chişinău.
Bucureşti, 30 martie 2011
