Anti-pièce

Sfârșit de februarie. Nici iarnă, dar nici primăvară. O zi în care orașul nu se putea decide între starea solidă și cea lichidă. Îl vedeam ca și cum s-ar fi scurs în picături mari și lunguiețe.
Ocupam un loc la geam în autobuzul nr. 2. Era 11:20 și mergeam în vizită la un prieten fără să știu exact pentru ce mă duc. Citeam de vreo două stații același paragraf dintr-o carte oarecare. Lângă mine, în dreapta, stătea un domn. Mirosul lui fetid îmi amintea de apartamentul unei bătrâne de la noi din bloc care îmi făcea biscuiți când eram mică. După câțiva ani au găsit-o moartă în casă. Nu avea copii sau prieteni. Pesemne o parte din vină o avea mirosul. În fața mea stătea soția domnului. Din fericire mirosul ei nu ajungea până la mine, dar sunt convinsă că era acolo. Nu îmi pot da seama dacă abia se urcaseră sau mă acompaniau de mai demult.

DOMNUL (uitându-se în dreapta): Știi ce-i aci?
DOAMNA (se uita în partea opusă): …ăh!?
DOMNUL: Aici, aici (face un gest cu capul pentru a arăta direcția)
DOAMNA: Ah.
DOMNUL: E ceva cu jurnaliști.
De fapt era o clădire  dotată cu o sală cu calculatoare unde în timpul liceului țineam cusurile de informatică. Îmi aduc aminte că acolo am citit prima oară despre niște personaje ale lui Urmuz care locuiau într-o pâlnie și aruncau cu cocoloașe de pâine în Nirvana sau cam așa ceva.
Liniște. Autobuzul cotește.
DOMNUL: Aci știi cine stă?
DOAMNA: …ăh?
DOMNUL: Vrăjitoarea aia…
DOAMNA: Și-a făcut firmă.
Liniște. Autobuzul cotește din nou.
DOMNUL: Aci stă Georgică. Chiar aci.
DOAMNA (aranjându-și buzele în ceea ce ar fi putut fi un zâmbet): Mmh…
Eu încă mă străduiam să înțeleg ce scria în același paragraf. Nu puteam să îmi scot din cap gândul că întreaga întâmplare m-a făcut să mă simt ca un actor pus pe post de decor într-o piesă de Ionesco.

***

La ora 1:15 eram înapoi acasă.
EU: Am ajuns.
MAMA: Bravo! Ce mai făcea N.?
EU (puțin iritată de inutilitatea întrebării): Făcea bine. Îi aștepta pe ai lui ca să plece împreună spre București. Schimb de replici banale în timp ce îmi dau jos pantofii: Miroase bine. Ce gătești. E frumos afară. E cald în casă. De la aragaz. Că e pornit. Un moment de liniște.
MAMA: Și? Ce mai făcea N.?

Încă eram în aceeași piesă absurdă. Actul II.

Ploiești, 26 feb. 2012

Gând

“Sunt un om viu
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist,
dar mă bucur totdeauna că sunt.“

E ceva ce învăţ, uit şi reînvăţ mereu – nu de la Nichita Stănescu, ci de la unii oameni pe care am norocul să îi întâlnesc şi, câteodată, de la mine însămi.

București, 15 martie 2011