Cât de deştept să fi fost Platon?

În categoria „Amintiri din clasa a XII-a” intră şi teoria existenţei Lumii Ideilor. Recitind pe Platon cu mai mult creier decât la 18 ani am început să mai văd câteva lucruri în plus, iar această idee a început să îmi miroasă foarte mult a altceva.

Să recapitulăm: pentru Platon, filosofia este echivalentă cu cercetarea esenţei, întruchiparea acesteia fiind conceptul. La un moment dat, remarcă el un adevăr susţinut până şi în zilele noastre şi anume că unele concepte nu pot deriva din experienţă, ele precend experienţa. Cunoaşterea absolutului, a realităţilor ultime şi cunoaşterea senzorială, a particularului nu  pot deriva una din cealaltă, prima fiind o cunoaştere universală, deci perfectă, iar cea de-a doua contingentă, deci imperfectă. Şi ce i se năzare lui? Minunata concluzie că unele concepte sunt mai mult decât nişte simple reprezentări mentale şi ele fac parte dintr-o „altă” lume – Lumea Ideilor. (Cu alte cuvinte cunoaşterii sensibile, contingente îi corespunde lumea sensibilă – adică cea a materiei, lumea fizică – şi cunoaşterii inteligibile, universale îi corespunde lumea suprasensibilă sau a ideilor – adică lumea esenţelor, lumea metafizică.)

Caracterizând această Lume a Ideilor, domnul Platon mai spune şi următoarele: aceasta este pură, incoruptibilă, reprezintă perfecţiunea şi veşnicia, deci este superioară lumii fizice; anumite reprezentări şi concepte se extrag din această lume, Ideile fiind un model petru lumea fizică şi accesibile numai filosofilor. Şi cum de sufletul poate extrage idei din această lume paralelă? Simplu: sufletul există înaintea trupului, el există laolaltă cu Ideile, păstrând, aşadar, cunoştinţe despre acestea. După întrupare, sufletul intră într-un fel de letargie şi are nevoie de cunoaşterea sensibilă (cea cu ajutorul simţurilor) pentru a rememora esenţele.

„Super interesant” am zis eu în clasa a XII-a, fiindu-mi absolut evidentă legătura dintre această teorie şi doctrina creştină a existenţei unei „alte” lumi unde viaţa este veşnică şi totul e roz şi ideal. Ceea ce nu cunoşteam eu atunci era psihologia ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea. Personal, această teorie a lui Platon îmi miroase extrem de mult a Jung şi a inconştient colectiv. Prin ce am citit eu până acum din psihologie analitică nu am văzut ca Jung să fi recunoscut pe undeva că ar fi fost inspirat de Platon (deşi face multe referiri la filosofie şi la impactul pe care aceasta l-a avut asupra lui). Totuşi sunt convinsă că nu sunt singura şi nici prima persoană care a remarcat această asemănare.

Ce zice Jung: pornind de la aceeaşi observaţie, cum că anumite idei ale oamenilor precedă experienţa (mai precis, Jung a descoperit preponderent în visele pacienţilor săi anumite idei pe care ei nu le conştientizau şi pe care nu le citiseră în cărţi sau nici măcar nu auziseră vreodată de ele), el a ajuns la concluzia că oamenii trag aceste idei de undeva, din nivelul cel mai adânc al inconştientului uman, unde rezidă informaţii acumulate din cele mai vechi timpuri. Tot o altă lume – o lume a Arhetipurilor – care nu se formează individual, ci se moşteneşte. Aici se sedimentează în timp cunoştinţe universale care în anumite condiţii pot apărea în conştiinţă; aici se găsesc anumite imagini primordiale care pot fi identificate şi la diferite popoare în diferite perioade de timp (din mitologii până în cntemporaneitate). Ele sunt experienţe reiterate ale omenirii, care în timp s-au cristalizat. De ce nu ar fi Arhetipurile lui Jung Ideile lui Platon, iar inconştientul colectiv Lumea Suprasensibilă? Cele două teorii se suprapun din multe puncte de vedere. (NB: Desigur, am găsit şi multe diferenţe, dar nu îmi propun să le abordez acum.)

„Cele mai mari şi mai bune idei ale umanităţii se formează peste imaginile primordiale ca peste un desen de fond” zice Jung în  Două scrieri despre psihologia analitică: Despre psihologia inconştientului. Cam aici bate şi Platon când afirmă că în interiorul cetăţii cele mai valoroase idei vin de la filosofii care cunosc Lumea Ideilor.

Mi se pare fascinant cum în anii 300 înainte de Hristos a putut fi atins un subiect care şi-a găsit o explicaţie mai mult sau mai puţin ştiinţifică (depinde daca îl privim pe Jung ca mistic sau nu) în anii 1900 după Hristos. Ideile lui Platon se pare că au avut (încă au?) multă forţă.

17 octombrie 2010