“Sunt un om viu
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist,
dar mă bucur totdeauna că sunt.“
E ceva ce învăţ, uit şi reînvăţ mereu – nu de la Nichita Stănescu, ci de la unii oameni pe care am norocul să îi întâlnesc şi, câteodată, de la mine însămi.
București, 15 martie 2011
Tsumiki no ie (La maison en petits cubes) este trist şi totuşi te lasă cu zâmbetul pe buze. Are ceva, ceva ce se simte mai mult decât se vede. E o poveste a celor care nu renunţă niciodată. O poveste despre cât de hrănitoare pot fi amintirile şi cum îţi pot ele alimenta pofta de viaţă. Puterea de a continua chiar şi atunci când totul pare în zadar.
Viaţa bătrânelului nu a fost una spectaculoasă, însă el este mulţumit. Regretă că nu se poate întoarce în timp (metaforic spus “nu poate trăi sub apă”), însă găseşte undeva înăuntru puterea de a trăi.
Tsumiki no ie este o lecţie de viaţă.
* Filmuleţul este făcut în 2008, iar în 2009 a luat premiul Oscar pentru “Best animated short film”
Recunosc: în filosofia ştiinţei nu mi-am băgat nasul niciodată prea mult. Nu neapărat că nu m-ar fi interesat, dar mi s-a părut destul de dificil dat fiind că domeniul ştiinţelor exacte nu a fost niciodată punctul meu forte (printre motive se numără atât lipsa înclinaţiei, cât şi lipsa pasiunii).
Pentru mine filosofia ştiinţei se rezuma la Karl Popper. Iniţial, mi s-a părut omul atât de deştept încât nici nu m-a interesat să caut vreo idee care să îl contrazică. Nici nu credeam că există una mai bună.
Ideile centrale ale filosofiei lui Popper se rezumă la câteva lucruri foarte simple şi foarte uşor de înţeles. Fundamnetul ştiinţei este teoria ştiinţifică. O teorie nu poate fi niciodată confirmată pentru că nu există un criteriu al adevărului, nu putem şti niciodată care este adevărul absolut. Acest lucru pare destul de evident dacă ne uităm, de exemplu, la cei care credeau că pământul este plat (idee ce s-a propagat sub formă de mit până în timpul lui Columb). Pentru ei acesta era adevărul. Cum poţi demonstra că teoria e greşită? Simplu: te duci în jurul Pământului, cu riscul de a pica de la margine, şi vezi că, de fapt, într-un final, poţi ajunge în acelaşi punct din care ai plecat. Cu alte cuvinte, orice teorie este considerată valabilă până la proba contrarie. Cum ar spune Popper, orice teorie este falsificabilă. Falsificabilitatea, adaugă el, este chiar o metodă de testare a teoriilor, astfel încât, dacă nu ajungi la un contraexemplu, teoria încă e valabilă, dar dacă un contraexemplu este găsit, teoria este înlocuită.
Lucrurile par de bun simţ. Cine ar îndrăzni să le conteste?
Păi, Thomas Kuhn.
El spune că a vedea lucrurile aşa cum le vede Popper este ca şi cum te-ai uita din avion şi ai vedea un punct în mijlocul unei ape şi ai presupune automat că el e o entitate de sine stătătoare care pluteşte. Dar nu este aşa. Teoria ştiinţifică nu este nicidecum o bucată de pământ plutitoare, ci este vărful unui munte subacvatic, muntele fiind paradigma.
Kuhn vede lucrurile total altfel. Şi, cred eu, este mai ancorat în realitate. El spune că teoria nu este fundamentul ştiinţei, teoria este doar un răspuns la o întrebare. Mai important decât răspunsul sunt totuşi întrebarea şi prisma prin care este pusă întrebarea – adică ceea ce se numeşte paradigmă (pentru că modul în care îţi pui întrebarea prefigurează în mare măsură răspunsul). De ce unii oameni îşi pun mai degrabă unele întrebări decât altele? Nu se ştie încă, dar se presupune că depinde de numeroase date, pornind de la psihologia individului şi terminând cu amprenta pe care mediul de viaţă şi-o pune asupra acestuia.
Critica lui Kuhn îi taie ideile lui Popper chiar de la rădăcină: nu se poate spune că o teorie este desfiinţată în momentul în care este găsit un contraexemplu, iar acest lucru se poate demonstra chiar privind în istoria ştiinţei care nu arată deloc că lucrurile s-ar fi întâmplat aşa. Oamenii în general luptă pentru lucrurile în care cred, iar, dacă identifică o anomalie în ele, găsesc o explicaţie a acelei anomalii bazându-se tot pe teoria lor. De ce fac asta este foarte simplu: ei au fost învăţaţi din familie, din şcoală, din universităţi să gândească într-un anumit fel, adică într-o anumită paradigmă. Pentru că lumea este mult prea complexă pentru a o putea cuprinde totalmente cu gândirea, este normal ca oamenii să îşi formeze anumite stereotipuri, adică prescurtări ale datelor, şi apoi să gândească în conformitate cu acestea. Odată fundamentate aceste stereotipuri este foarte dificil să scapi de ele. Ele sunt modul în care tu ca om percepi lumea, în lipsa lor nimic nu ar mai avea sens. Atunci când întâlneşti în lume un lucru necunoscut îl interpretezi tot pe baza lucrurilor deja cunoscute. Dacă vezi extraterestrul tipic de la televizor vei spune că e un „omuleţ verde”. Dacă ni s-ar spune mâine că extratereştrii există, probabil majoritatea ni i-am imagina aşa cum apar în filmele americane, sau în orice caz cu trăsături mai mult sau mai puţin umane: respiră, se mişcă, are mâni, picioare, organe de simţ etc. E greu să spui „este altceva”. „Se supune altor legi”.
Cam aşa stau treburile şi cu teoriile ştiinţifice. Dacă apare un fenomen care contrazice teoria, este imediat explicat tot prin prisma teoriei. Nu se renunţă brusc la teorie în speranţa că doamne ajută o apărea o explicaţie nouă.
Şi, atunci, cum apar teoriile noi – cele care stau la baza revoluţiilor ştiinţifice?
Cam aşa: într-o dimineaţă un individ (care de obicei este tânăr, neformat încă în cadrul restrâns al paradigmei vechi) se trezeşte şi are, după cum o numim noi, o „revelaţie”. Se gândeşte „Domne’, dar dacă lucrurile stau aşa şi altfel?”, „Domne’, dacă Pământul nu e în centrul universului?”. Şi se pune el pe cercetat şi descoperă, după numeroase experimente, că teoria lui se confirmă. Şi scrie o carte sau strigă în gura mare ce a aflat. Ce se întămplă atunci cu omuleţul nostru? Păi, este ars pe rug sau închis într-un sanatoriu, depinde de perioadă. Dar după ceva vreme, apar mai mulţi cu idei asemănătoare. Şi tot mai mulţi se „convertesc” la aceste idei. Iar cei care ţineau cu dinţii de teoriile vechi devin din ce în ce mai puţini. Astfel, o veche paradigmă este lăsată în urmă de una nouă, adică se produce o revoluţie ştiinţifică.
Deşi lucrurile sunt puţin mai profunde decât poate asimila la o primă vedere simţul comun (aşa cum mi se par mie că sunt cele enunţate de Popper), ele par a fi destul de plauzibile. Se pare că Thomas Kuhn, la vremea lui, a produs o interesantă schimbare de paradigmă prin noua perspectivă. Iar, cu timpul, tot mai mulţi au abandonat teoria lui Popper şi s-au „convertit” la cea a lui Kuhn.
Oare cine şi cum îl mai contestă astăzi pe Kuhn?
10 ianuarie 2011
În categoria „Amintiri din clasa a XII-a” intră şi teoria existenţei Lumii Ideilor. Recitind pe Platon cu mai mult creier decât la 18 ani am început să mai văd câteva lucruri în plus, iar această idee a început să îmi miroasă foarte mult a altceva.
Să recapitulăm: pentru Platon, filosofia este echivalentă cu cercetarea esenţei, întruchiparea acesteia fiind conceptul. La un moment dat, remarcă el un adevăr susţinut până şi în zilele noastre şi anume că unele concepte nu pot deriva din experienţă, ele precend experienţa. Cunoaşterea absolutului, a realităţilor ultime şi cunoaşterea senzorială, a particularului nu pot deriva una din cealaltă, prima fiind o cunoaştere universală, deci perfectă, iar cea de-a doua contingentă, deci imperfectă. Şi ce i se năzare lui? Minunata concluzie că unele concepte sunt mai mult decât nişte simple reprezentări mentale şi ele fac parte dintr-o „altă” lume – Lumea Ideilor. (Cu alte cuvinte cunoaşterii sensibile, contingente îi corespunde lumea sensibilă – adică cea a materiei, lumea fizică – şi cunoaşterii inteligibile, universale îi corespunde lumea suprasensibilă sau a ideilor – adică lumea esenţelor, lumea metafizică.)
Caracterizând această Lume a Ideilor, domnul Platon mai spune şi următoarele: aceasta este pură, incoruptibilă, reprezintă perfecţiunea şi veşnicia, deci este superioară lumii fizice; anumite reprezentări şi concepte se extrag din această lume, Ideile fiind un model petru lumea fizică şi accesibile numai filosofilor. Şi cum de sufletul poate extrage idei din această lume paralelă? Simplu: sufletul există înaintea trupului, el există laolaltă cu Ideile, păstrând, aşadar, cunoştinţe despre acestea. După întrupare, sufletul intră într-un fel de letargie şi are nevoie de cunoaşterea sensibilă (cea cu ajutorul simţurilor) pentru a rememora esenţele.
„Super interesant” am zis eu în clasa a XII-a, fiindu-mi absolut evidentă legătura dintre această teorie şi doctrina creştină a existenţei unei „alte” lumi unde viaţa este veşnică şi totul e roz şi ideal. Ceea ce nu cunoşteam eu atunci era psihologia ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea. Personal, această teorie a lui Platon îmi miroase extrem de mult a Jung şi a inconştient colectiv. Prin ce am citit eu până acum din psihologie analitică nu am văzut ca Jung să fi recunoscut pe undeva că ar fi fost inspirat de Platon (deşi face multe referiri la filosofie şi la impactul pe care aceasta l-a avut asupra lui). Totuşi sunt convinsă că nu sunt singura şi nici prima persoană care a remarcat această asemănare.
Ce zice Jung: pornind de la aceeaşi observaţie, cum că anumite idei ale oamenilor precedă experienţa (mai precis, Jung a descoperit preponderent în visele pacienţilor săi anumite idei pe care ei nu le conştientizau şi pe care nu le citiseră în cărţi sau nici măcar nu auziseră vreodată de ele), el a ajuns la concluzia că oamenii trag aceste idei de undeva, din nivelul cel mai adânc al inconştientului uman, unde rezidă informaţii acumulate din cele mai vechi timpuri. Tot o altă lume – o lume a Arhetipurilor – care nu se formează individual, ci se moşteneşte. Aici se sedimentează în timp cunoştinţe universale care în anumite condiţii pot apărea în conştiinţă; aici se găsesc anumite imagini primordiale care pot fi identificate şi la diferite popoare în diferite perioade de timp (din mitologii până în cntemporaneitate). Ele sunt experienţe reiterate ale omenirii, care în timp s-au cristalizat. De ce nu ar fi Arhetipurile lui Jung Ideile lui Platon, iar inconştientul colectiv Lumea Suprasensibilă? Cele două teorii se suprapun din multe puncte de vedere. (NB: Desigur, am găsit şi multe diferenţe, dar nu îmi propun să le abordez acum.)
„Cele mai mari şi mai bune idei ale umanităţii se formează peste imaginile primordiale ca peste un desen de fond” zice Jung în Două scrieri despre psihologia analitică: Despre psihologia inconştientului. Cam aici bate şi Platon când afirmă că în interiorul cetăţii cele mai valoroase idei vin de la filosofii care cunosc Lumea Ideilor.
Mi se pare fascinant cum în anii 300 înainte de Hristos a putut fi atins un subiect care şi-a găsit o explicaţie mai mult sau mai puţin ştiinţifică (depinde daca îl privim pe Jung ca mistic sau nu) în anii 1900 după Hristos. Ideile lui Platon se pare că au avut (încă au?) multă forţă.
17 octombrie 2010
